Ea.

Era ȋmbrăcată ȋntr-o rochie cusută cu aƫă de zȃmbete. I-am spus că-mi place rochia ei, iar ea mi-a spus că ştie. Că-i stă oricui ȋn fire să-i placă un asemenea veşmȃnt. Am rugat-o să facă o piruetă să-i pot vedea rochia mai bine fiindcă i-am spus că nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Ea s-a conformat şi atunci am observat firele care ȋi atȃrnau la spate şi găurile. Am vrut s-o intreb de ce e ȋmbrăcămintea ei atȃt de imperfectă, dar am crezut că poate o s-o jignesc şi-am tăcut. Ea mi-a văzut privirea şi-a ȋnƫeles. Aşa că mi-a explicat. A ȋnceput prin a-mi spune că vrea să plece. Departe de toată lumea asta dependentă de ea. A spus că vrea să plece aşa cum e acum. Cu rochia ei jerpelită, ochii senini şi fără nicio dorinƫă anume. Mi-a spus că are rochia de mult. Că de mult arăta perfect, nu ca acum. Nu avea niciun fir descusut, era mai lungă şi mult mai frumoasă, după cum spunea majoritatea. Ȋn timp ce-mi povestea am putut să observ goliciune ȋn ochii ei, ceea ce m-a mirat. Dar am tăcut şi-am ascultat-o ȋn continuare. Mi-a spus că fiind (atȃt de) superbă rochia ei, cu toate că lumea o complimenta mereu, putea observa un iz de invidie ȋn vocile şi gesturile lor. Ea la ȋnceput era mȃndră. Şi de faptul că avea o rochie atȃt de frumoasă, dar şi că restul erau invidioşi. Devenise atȃt de obsedată să păstreze rochia frumoasă ȋncȃt ajunsese ȋn punctul ȋn care nu mai avea ce să-i facă. Şi pe zi ce trecea devenea tot mai nefericită. Oamenii tot mai invidioşi. Prietenii. Cică ei ar fi fost cei care i-au rupt rochia. Erau geloşi că de cȃnd avea rochia, ea nu se mai ocupa de problemele lor la fel ca ȋnainte. Şi i-au rupt-o. Eu m-am ȋntristat şi ea a văzut asta. Aşa că mi-a reamintit că s-a hotărȃt să plece. Am ȋntrebat-o unde? Mi-a răspuns că nu ştie şi că nici nu contează, dar că vrea să se elibereze de toƫi. Eu...eu m-am speriat, nu ştiam cum s-o avertizez, cum s-o fac să ȋnţeleagă...I-am spus că nu-şi dă seama ce decizie ia, că o să-şi sfȃşie rochia de tot. Dacă oamenii pe care ȋi cunoştea de atȃta timp au putut să-i facă asta, cum crede că or să se comporte necunoscuƫii?! I-am spus că or să-i distrugă complet fericirea...Eu aveam gesturi disperate ȋn ȋncercarea mea de a o trezi la realitate, dar ea era mai calmă ca niciodată. Mă opri din vorbit. Zȃmbi. Ȋn timp ce ȋşi mȃngȃia rochia fericită. Ȋmi spuse că eu nu ȋnţeleg. Că ȋn momentul ȋn care prietenii ei i-au sfȃşiat rochia, au eliberat-o. Rochia o sufoca. O făcuse să uite de ea, de faptul că era cusută cu aƫe de zȃmbete şi că era a ei. Rochia devenise a celorlalƫi cu toate că ea era cea care o purta. Ajunsese să-şi dorească s-o facă tot mai frumoasă ca ceilalƫi să o vadă. Pȃnă cȃnd n-a mai avut ce să-i facă, era deja...perfectă. Cel puƫin ȋn aparenƫă. Pentru că fix atunci cȃnd arăta cel mai bine, rochia o strȃngea cel mai rau, o trăgea ȋn jos, nu-i mai permitea să meargă de cȃt de ȋmpopoƫonată era. Ȋmi spuse că dacă pleacă ȋn altă parte, o să reȋnceapă să lucreze la rochie, o să ȋncerce s-o facă din nou frumoasă. M-am ȋncruntat şi m-am uitat ciudat la ea; chiar nu ȋnvăţase nimic din ce i se ȋntȃmplase? Ea zȃmbi din nou cald şi calm. Mi-a spus că pentru fericire trebuie să lupƫi mereu şi să ȋncerci să ȋmbunătăƫeşti ȋntotdeauna lucrurile. Mi-a spus c-a ȋnvăƫat că rochia ei cusută cu aƫe de zȃmbete nu era doar un veşmȃnt pentru trup, pentru exterior, pentru aparenƫe. Mi-a spus c-a ȋnvăƫat că ȋn primul rȃnd aceasta trebuie să-i ȋnvelească sufletul. I-am spus că nu ȋnƫeleg. Atunci de ce trebuie să plece şi de ce să ȋnceapă din nou s-o ȋmpopoƫoneze cȃnd sufletul nu are nevoie de aşa ceva? Cȃnd sufletul se mulƫumeşte doar cu simplitate şi sinceritate. Mi-a răspuns din nou că şi sufletul se poate plictisi uneori. Şi că are nevoie de schimbare. De aceea vrea să plece şi să ȋnceapă din nou să-şi ȋnfrumuseƫeze rochia. De data asta nu ca să o vadă restul şi s-o aprecieze şi să fie invidioşi. De data asta ca să i-o distrugă din nou. Am rămas şocată s-o aud spunȃnd aşa ceva. N-am zis nimic, nici nu sunt sigură că am gȃndit ceva. Ea a făcut o pauză ȋn care s-a uitat la cer, a ȋnchis ochii şi am văzut cum i-a tremurat uşor tot trupul ȋn momentul ȋn care a ȋnchis imaginea cerului sub pleoape şi a simţit atingerile rochiei ȋn bătaia vȃntului. Apoi i-a deschis la loc şi a privit fix ȋntr-ai mei ca şi cȃnd mi-ar transmite şi mie ce-a văzut ea cȃt i-a ţinut pe-ai ei ȋnchişi. Mi-a spus că dacă nu era sufocată de rochie, acum n-ar fi ştiut să respire cu adevărat. Că s-a obişnuit cu rochia şi că nu mai poate fără ea, ȋn caz că mă-ntrebam de ce n-o aruncă. (Şi chiar mă ȋntrebam asta.) Şi ȋi place să o aibă cȃt mai frumoasă, dar ȋi e frică să nu ajungă ȋn punctul ȋn care să nu mai aibă ce să-i mai facă spre a o ȋnfrumuseƫa fără să fie iar sufocată. Aşa că pleacă. Pentru că ştie sigur că ȋn momentul ȋn care rochia ei va fi superbă, or să i-o distrugă din nou. Dacă nu i-ar distruge-o, ar risca să ajungă ȋn punctul ȋn care să o aibă perfectă şi atȃt. Şi asta ar ȋnsemna sfȃrşitul.

Am zȃmbit şi lacrimile au ȋnceput să-mi curgă şiroaie pe obraji. Simţeam o linişte cum nu cred că poţi simţi de prea multe ori ȋn viaţă. A văzut că ȋn sfȃrşit am ȋnţeles, aşa că mi-a dat şi mie nişte aţă de zȃmbete.

Am deschis ochii. Ea nu mai era. Aveam rochia pe mine şi aţa de zȃmbete ȋn mȃnă. Ei erau ȋn jurul meu, fericiƫi că-mi rupseseră rochia. Mi-am şters obrajii de lacrimi, le-am zȃmbit sincer, le-am mulƫumit şi-am hotărȃt că trebuie să plec...