Cer

Ṣi nu mai cer decȃt un cer

Ṣi nu mai cer, tu ȋncӑ ceri.

Eu nu mai sper, tu ȋncӑ speri?

Ṣi nu ṣtiu cȃnd, parcӑ ṣi ieri,

Ṣi parc-aievea sӑ fi fost,

Cȃnd tot pӑrea sӑ aibӑ rost.

Ṣi mӑ priveṣti privind ȋn gol,

Ṣi nu primesc decȃt ce cer,

Ṣi ia priveṣte-acum ce cer!

Esenṭe

Mӑ aṣez iar pe treptele astea ȋmbȃcsite de amintiri. Le ṣterg puṭin ca sӑ nu mӑ murdӑresc ṣi stau. Ȋmi aprind o ṭigarӑ. Fumez. Ṣi aṣtept sӑ vinӑ vreuna din puṭinele mele prietene. Observ privirile ȋndreptate spre mine. Unele sunt de-o secundӑ. Altele parcӑ dureazӑ cȃt sӑ mӑ topeascӑ.

- Uite-o ṣi p-asta...Cȃt de ciudatӑ e! Ṣi-am auzit cӑ e ṣi cam retardatӑ...

Uite-l ṣi pe el. E tipul cel mai popular din liceu. Aratӑ bine, are bani, e foarte extrovert, amuzant...Toatӑ lumea ȋl place. Toatӑ lumea vrea sӑ vorbeascӑ cu el. Toatӑ lumea ȋl admirӑ. E fix opusul meu...

- Salut! Ce faci?

"Pfff...scorpia scorpiilor. Ȋi place mereu sӑ ṣicaneze lumea. Se uitӑ cu ochii ӑia semi-ȋnchiṣi la mine, ȋn semn de superioritate. Ṣi rȃnjetul ӑla malefic... Nu ṣtiu ce-o vrea de la mine. I-aṣ spune sӑ disparӑ din faṭa mea. Dar ṣtiu cӑ nu ar face-o..." - Salut...

- Wow! Deci e adevӑrat ce se spune!

"Ei, na! Ce ṭi-o mai fi copt ṭie mintea? Pfff...de obicei nu gȃndesc ȋn felul ӑsta, dar fiinṭa asta chiar mӑ enerveazӑ. De obicei rezist cu stoicism prezenṭei oamenilor pe care nu-i suport, dar de data asta chiar nu pot. E la fel de enervantӑ ca personajul ӑla din 'The Green Mile'..nu mai ṣtiu cum ȋl chema, dar oricum era un nenorocit care-ṣi bӑtea joc de bieṭii deṭinuṭi. Se credea mare om ṣi de fapt nu era decȃt un rahat. Ṣi s-a culcat pȃnӑ la urmӑ dupӑ cum ṣi-a aṣternut...Ȋn fine. Totuṣi, ce-oi vrea tu de la mine, creaturӑ?" - Ce?

- Cӑ gȃndeṣti cam ȋncet...Dar, nah, ȋntr-adevӑr ṣi mie mi-era greu cȃnd eram aṣa ca tine...pe la vreo 2 ani, mai exact, mi se pӑrea ceva extraordinar sӑ imit sunetele pe care le fӑceau cei din jurul meu. Probabil nu ȋnṭelegi la ce mӑ refer. La chestia aia numitӑ "comunicare". Trebuie mai ȋntȃi sӑ gӑseṣti ȋn creier anumite noṭiuni care sӑ se potriveascӑ cu ce zic ceilalṭi, apoi sӑ le exprimi. Da... Ȋmi pare rӑu cӑ am tot fӑcut miṣto de tine, e ȋntr-adevӑr foarte greu sӑ procesezi o informaṭie ṣi sӑ rӑspunzi repede la ea...Cred cӑ tu cu maimuṭele te ȋnṭelegi bine, nu?

"Mӑ rog...de fapt, ca sӑ poṭi procesa o informaṭie, trebuie mai ȋntȃi sӑ o conṣtientizezi. Ȋn primii 7 ani din viaṭӑ, 'conṣtiinṭa' ȋncepe sӑ se dezvolte ca un proces de imitare. Abia dupӑ aceea, mai mult sau mai puṭin, ȋncepem sӑ conṣtientizӑm cu adevӑrat ce se ȋntȃmplӑ ȋn jurul nostru. Sӑ ne conṣtientizӑm ego-ul. Sӑ rӑspundem apelȃnd la propriile noastre concepții ṣi valori. Mai existӑ ṣi un anumit sistem percepție-conṣtiințӑ. Ȋn fine...Ce-ți mai place sӑ vorbeṣti fӑrӑ sӑ ai habar, aṣa-i? Dacӑ ar mai trӑi Jung ṣi Freud cred cӑ ar prefera sӑ lase viermii sӑ-i devoreze de vii decȃt sӑ te audӑ pe tine vorbind. Dar ce rost are? De ce mi-aṣ bate capul cu tine?" - Da...

- Tina, ia vino-ncoa! Ia uite la asta...Bӑi, chiar e retardatӑ, jur! Eu fac miṣto de ea ṣi ea se uitӑ la mine cu niṣte ochiṣori nedumeriți de curcӑ bleagӑ abia ieṣitӑ din ou..

" 'Se spune cӑ toate animalele sunt oarbe o vreme dupӑ ce se nasc'...De fapt, mӑ uit la tine ṣi mӑ gȃndesc cӑ mi-e foarte milӑ de ce vӑd. Dupӑ cum ne priveṣti pe toṭi ṣi te comporṭi cu noi probabil cӑ ai crescut ȋn umbra cuiva, simṭindu-te inferioarӑ ṣi acum ai dat-o-n extrema cealaltӑ. Aṣa se ȋntȃmplӑ, dupӑ ce scapi de complexul de inferioritate, ȋn destul de multe cazuri dai ȋn cel de superioritate. Dupӑ cum vorbeṣti de tare e clar cӑ simți nevoia sӑ fii ȋn centrul atenției, cӑ vrei sӑ ieṣi ȋn evidențӑ. Prin ceea ce vorbeṣti e clar cӑ eṣti doar un tichet rӑzuibil. Cine te vede, vine repede sӑ te cumpere ȋn speranța cӑ va cȃṣtiga ceva. Dar dupӑ ce te-a rӑzuit, descoperӑ mesajul: 'Mai ȋncearcӑ o datӑ.' Oi fi eu anti-socialӑ, dar decȃt cu prieteni ca tine, mai bine aṣa!" - Haha!!!

- LOL, fatӑ! Asta chiar rȃde... Cred cӑ n-a ȋnṭeles nimic. Bӑi, cum naiba o fi ajuns la liceu? Da' de fapt, ṣtiu. E ca prietenele ei, maimuṭele. Cred cӑ-i pune mӑ-sa acasӑ lecṭiile de ṣcoalӑ ȋnregistrate ṣi ea bagӑ la cap ṣi imitӑ apoi tot ce-a auzit acolo. Altfel nu-mi explic...

"Cred cӑ mӑ ridic ṣi plec. Ṭi-aṣ spune eu cȃteva acum, cum cӑ o sӑ regreți cȃndva tot ceea ce zici, cum cӑ o sӑ descoperi ce e aia karma negativӑ, cum cӑ ȋn Universul ӑsta orice rӑu se plӑteṣte, cum cӑ o sӑ ȋṭi parӑ rӑu la un moment dat cӑ ṭi-ai irosit viaṭa ȋncercȃnd sӑ le-o distrugi pe-a celorlalṭi doar fiindcӑ nu eṣti tu ȋn stare sӑ o repari pe-a ta... Ṭi-aṣ spune multe. Dar nu-i pasӑ nimӑnui de ce spune o retardatӑ."

M-am ridicat ṣi-am plecat.

- Eṣti specialӑ! La Ṣcoala Specialӑ ṭi-e locul!

Ṣi rȃd. Toṭi rȃd. Uite-l ṣi pe el. El ȋmi zȃmbeṣte. El chiar e de treabӑ. Nu-i de mirare cӑ toṭi ȋl plac...

- Ṣi pe tine te-a supӑrat urȃcioasa aia?

"Ce drӑguṭ. Ai vrea sӑ mӑ aperi? Sӑ-mi fii cavalerul pe cal alb? Prinṭul din poveste? Protagonistul din filme? Ce ciudat cӑ-mi vin toate astea ȋn minte. Sӑ ṣtii cӑ te observ mereu. Mӑ uit la tine pe coridor, de dupӑ stȃlpul ӑla de la etajul 1, de unde ṣtiu cӑ nu sunt observatӑ de nimeni. Uneori chiar am impresia cӑ-mi place de tine. Ṣtii tu...ȋn felul ӑla...Uite ce drӑguṭ zȃmbeṣti! Tu nu ai aceeaṣi reacṭie, aceleaṣi gesturi ṣi aceeaṣi privire ca ceilalṭi cȃnd aṣteaptӑ un rӑspuns ṣi eu ȋntȃrzii sӑ-l dau. Ce ciudat...Mereu am crezut cӑ eṣti genul ӑla de tip popular american. Cӑ arӑṭi bestial, dar cӑ nu ai nimic ȋn cap. Poate doar fiṭe. Dar nu...Tu zȃmbeṣti drӑguṭ, parcӑ m-ai ȋnṭelege. Ȋmi imaginez cum ar fi sӑ fim ȋmpreunӑ. Sӑ creṣtem ȋmpreunӑ, sӑ ne cӑsӑtorim, sӑ ȋntemeiem o familie, sӑ avem copii cu zȃmbetul tӑu ṣi ochii mei, cu felul tӑu de-a fi ṣi dorinṭa mea de a ṣti cȃt mai multe...Ṣi mӑ gȃndesc ce frumos ar creṣte ṣi ei ṣi ce nepoṭei frumoṣi am avea ṣi cum am ȋmbӑtrȃni gȃndindu-ne la ziua de azi, ziua ȋn care mi-ai vorbit prima oarӑ ṣi eu m-am ȋndrӑgostit de tine. Ṣi apoi unul din noi ar muri. Ṣi nu ar lua nimic cu el...Totul ar rӑmȃne ȋn urmӑ, totul s-ar dӑrȃma sau ar ȋnflori, lumea ṣi-ar continua cursul normal. Ca ṣi cȃnd noi nici n-am fi existat. Nimic nu s-ar opri ȋn loc nici pentru o secundӑ. Aṣa cӑ ce rost ar avea sӑ ȋncerc sӑ te cunosc? Oricum nimic nu are sens. Nu prea ṣtiu de ce trӑim, dar ṣtiu cӑ ȋmi ajunge propria mea viaṭӑ cӑreia ȋncerc sӑ-i dau de cap, nu am nevoie ṣi de a ta...Aṣa cӑ ȋṭi mulṭumesc cӑ am ȋmbӑtrȃnit ȋmpreuna, dar tot separat am plecat... Am vӑzut o viaṭӑ ȋntreagӑ ȋn chipul ӑla perfect. A fost momentul ȋn care l-am pictat pe Dorian Gray. Ṣi apoi am ars tabloul. La o secundӑ dupӑ ce l-am privit. Am deṭinut perfecṭiunea, astfel. Ṣi toatӑ existenṭa ei. O secundӑ..." - O secundӑ...

Ṣi am plecat.

Da. Sunt retardatӑ. Ȋntȃrzii sӑ cred...

Albastrul...

Porți marea ṣi cerul ȋn ochii tӑi,

Au ajuns acolo pe necunoscute cӑi,

Vor sӑ se aprindӑ la asfințit,

Dar preludiul lor dureazӑ la-infinit.

Soarele ṣi luna ȋn ochii tӑi se-ntȃlnesc,

De-o viaṭӑ ȋntreagӑ, stau ṣi se privesc

Ar vrea sӑ se-atingӑ, dar nu reuṣesc,

Cӑci ziua ṣi noaptea li se ȋmpotrivesc.

Vӑd cȃmp plin cu flori ȋn privirea ta

Vӑd ploaia, vӑd vȃntul, vӑd fulgii de nea

Vӑd calm ṣi furtunӑ cum se ȋntregesc

Ṣi, viaṭa ṣi moartea, aṣa cum le doresc.

Vӑd pӑsӑri zburȃnd ṣi gingaṣe cӑprioare

Ȋn pӑdure, bȃnd apӑ din cristaline izvoare,

Sunt poveṣti ȋn culori ṣi basme cȃntate

Ȋn privirea ta, toate par a fi fermecate.

Vӑd dansul ṣi fuga ȋnaripaṭilor cai,

Ṣi escapadele ȋngerilor ȋn serile de mai;

Cȃnd privesc ȋn ochii tӑi, nimic nu mi se neagӑ,

Iar dacӑ-i am pe ei, am lumea ȋntreagӑ.

Ea.

Era ȋmbrăcată ȋntr-o rochie cusută cu aƫă de zȃmbete. I-am spus că-mi place rochia ei, iar ea mi-a spus că ştie. Că-i stă oricui ȋn fire să-i placă un asemenea veşmȃnt. Am rugat-o să facă o piruetă să-i pot vedea rochia mai bine fiindcă i-am spus că nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Ea s-a conformat şi atunci am observat firele care ȋi atȃrnau la spate şi găurile. Am vrut s-o intreb de ce e ȋmbrăcămintea ei atȃt de imperfectă, dar am crezut că poate o s-o jignesc şi-am tăcut. Ea mi-a văzut privirea şi-a ȋnƫeles. Aşa că mi-a explicat. A ȋnceput prin a-mi spune că vrea să plece. Departe de toată lumea asta dependentă de ea. A spus că vrea să plece aşa cum e acum. Cu rochia ei jerpelită, ochii senini şi fără nicio dorinƫă anume. Mi-a spus că are rochia de mult. Că de mult arăta perfect, nu ca acum. Nu avea niciun fir descusut, era mai lungă şi mult mai frumoasă, după cum spunea majoritatea. Ȋn timp ce-mi povestea am putut să observ goliciune ȋn ochii ei, ceea ce m-a mirat. Dar am tăcut şi-am ascultat-o ȋn continuare. Mi-a spus că fiind (atȃt de) superbă rochia ei, cu toate că lumea o complimenta mereu, putea observa un iz de invidie ȋn vocile şi gesturile lor. Ea la ȋnceput era mȃndră. Şi de faptul că avea o rochie atȃt de frumoasă, dar şi că restul erau invidioşi. Devenise atȃt de obsedată să păstreze rochia frumoasă ȋncȃt ajunsese ȋn punctul ȋn care nu mai avea ce să-i facă. Şi pe zi ce trecea devenea tot mai nefericită. Oamenii tot mai invidioşi. Prietenii. Cică ei ar fi fost cei care i-au rupt rochia. Erau geloşi că de cȃnd avea rochia, ea nu se mai ocupa de problemele lor la fel ca ȋnainte. Şi i-au rupt-o. Eu m-am ȋntristat şi ea a văzut asta. Aşa că mi-a reamintit că s-a hotărȃt să plece. Am ȋntrebat-o unde? Mi-a răspuns că nu ştie şi că nici nu contează, dar că vrea să se elibereze de toƫi. Eu...eu m-am speriat, nu ştiam cum s-o avertizez, cum s-o fac să ȋnţeleagă...I-am spus că nu-şi dă seama ce decizie ia, că o să-şi sfȃşie rochia de tot. Dacă oamenii pe care ȋi cunoştea de atȃta timp au putut să-i facă asta, cum crede că or să se comporte necunoscuƫii?! I-am spus că or să-i distrugă complet fericirea...Eu aveam gesturi disperate ȋn ȋncercarea mea de a o trezi la realitate, dar ea era mai calmă ca niciodată. Mă opri din vorbit. Zȃmbi. Ȋn timp ce ȋşi mȃngȃia rochia fericită. Ȋmi spuse că eu nu ȋnţeleg. Că ȋn momentul ȋn care prietenii ei i-au sfȃşiat rochia, au eliberat-o. Rochia o sufoca. O făcuse să uite de ea, de faptul că era cusută cu aƫe de zȃmbete şi că era a ei. Rochia devenise a celorlalƫi cu toate că ea era cea care o purta. Ajunsese să-şi dorească s-o facă tot mai frumoasă ca ceilalƫi să o vadă. Pȃnă cȃnd n-a mai avut ce să-i facă, era deja...perfectă. Cel puƫin ȋn aparenƫă. Pentru că fix atunci cȃnd arăta cel mai bine, rochia o strȃngea cel mai rau, o trăgea ȋn jos, nu-i mai permitea să meargă de cȃt de ȋmpopoƫonată era. Ȋmi spuse că dacă pleacă ȋn altă parte, o să reȋnceapă să lucreze la rochie, o să ȋncerce s-o facă din nou frumoasă. M-am ȋncruntat şi m-am uitat ciudat la ea; chiar nu ȋnvăţase nimic din ce i se ȋntȃmplase? Ea zȃmbi din nou cald şi calm. Mi-a spus că pentru fericire trebuie să lupƫi mereu şi să ȋncerci să ȋmbunătăƫeşti ȋntotdeauna lucrurile. Mi-a spus c-a ȋnvăƫat că rochia ei cusută cu aƫe de zȃmbete nu era doar un veşmȃnt pentru trup, pentru exterior, pentru aparenƫe. Mi-a spus c-a ȋnvăƫat că ȋn primul rȃnd aceasta trebuie să-i ȋnvelească sufletul. I-am spus că nu ȋnƫeleg. Atunci de ce trebuie să plece şi de ce să ȋnceapă din nou s-o ȋmpopoƫoneze cȃnd sufletul nu are nevoie de aşa ceva? Cȃnd sufletul se mulƫumeşte doar cu simplitate şi sinceritate. Mi-a răspuns din nou că şi sufletul se poate plictisi uneori. Şi că are nevoie de schimbare. De aceea vrea să plece şi să ȋnceapă din nou să-şi ȋnfrumuseƫeze rochia. De data asta nu ca să o vadă restul şi s-o aprecieze şi să fie invidioşi. De data asta ca să i-o distrugă din nou. Am rămas şocată s-o aud spunȃnd aşa ceva. N-am zis nimic, nici nu sunt sigură că am gȃndit ceva. Ea a făcut o pauză ȋn care s-a uitat la cer, a ȋnchis ochii şi am văzut cum i-a tremurat uşor tot trupul ȋn momentul ȋn care a ȋnchis imaginea cerului sub pleoape şi a simţit atingerile rochiei ȋn bătaia vȃntului. Apoi i-a deschis la loc şi a privit fix ȋntr-ai mei ca şi cȃnd mi-ar transmite şi mie ce-a văzut ea cȃt i-a ţinut pe-ai ei ȋnchişi. Mi-a spus că dacă nu era sufocată de rochie, acum n-ar fi ştiut să respire cu adevărat. Că s-a obişnuit cu rochia şi că nu mai poate fără ea, ȋn caz că mă-ntrebam de ce n-o aruncă. (Şi chiar mă ȋntrebam asta.) Şi ȋi place să o aibă cȃt mai frumoasă, dar ȋi e frică să nu ajungă ȋn punctul ȋn care să nu mai aibă ce să-i mai facă spre a o ȋnfrumuseƫa fără să fie iar sufocată. Aşa că pleacă. Pentru că ştie sigur că ȋn momentul ȋn care rochia ei va fi superbă, or să i-o distrugă din nou. Dacă nu i-ar distruge-o, ar risca să ajungă ȋn punctul ȋn care să o aibă perfectă şi atȃt. Şi asta ar ȋnsemna sfȃrşitul.

Am zȃmbit şi lacrimile au ȋnceput să-mi curgă şiroaie pe obraji. Simţeam o linişte cum nu cred că poţi simţi de prea multe ori ȋn viaţă. A văzut că ȋn sfȃrşit am ȋnţeles, aşa că mi-a dat şi mie nişte aţă de zȃmbete.

Am deschis ochii. Ea nu mai era. Aveam rochia pe mine şi aţa de zȃmbete ȋn mȃnă. Ei erau ȋn jurul meu, fericiƫi că-mi rupseseră rochia. Mi-am şters obrajii de lacrimi, le-am zȃmbit sincer, le-am mulƫumit şi-am hotărȃt că trebuie să plec...

Car crash

- Who are you?
- I am nobody.
- What did you do with the life I gave you?
- I gave it away.
- How so?
- I gave it to the others, to the people around me.
- And are you happy with that?
- I don't know.
- Did they thank you for your gift?
- Not really.
- Do you blame them for taking it?
- Yes.
- Do you blame yourself?
- Yes.
- Do you blame ME?
- Yes.
- Why?
- Because it was like when you give a child a car and you tell him to drive it. You know that he's not allowed to, you don't instruct him how to do it, you just let him have it. He knows he's on his own, he doesn't understand what it is that you are expecting from him, he doesn't know what to do with it, so from time to time he looks with desperate eyes and gestures for you and you are nowhere. He grows old. And the worst part is that he feels like he is bond to  that car,that he can't get off it before managing to figure out how to drive it. It's a sick game. You force him into all this without his consent and then  you give him total power to control it: to go on with it or to abandon it. Because you know that in most cases he won't abandon it. Because he's stubborn and because he needs to find a meaning. He needs to prove that he is good. He needs to be victorious. It's in his blood. And he sometimes talks to you, he cries for your help, then he comes to senses and he tries everything, he makes connections, he discovers...It's even sicker to think that he has the key all along but he doesn't know what to do with it. And when he discovers, it's still not over yet. He still can't get the car to move. He asks for help from the people around him. But it's useless, they can't help him. They are busy fixing their own cars. He becomes mad, then sad, then he feels alone. He hates the world,  he hates himself, he hates you... Then he pulls himself together. And he keeps on trying. He wastes incredibly much time, tears, nerves, emotions...And then he finally makes it. He discovers the secrets. He can now use the car. He feels so proud. He is so proud that he calls for you. He wants you to be there to  be proud too. To see that he finally made it. To yell at you and to thank you. To hate you and to love you. He goes to his family to tell them that he  finally did it, he meets his friends. They are all happy for him. He tells the world how proud he is. They all want to be close to him. And then they ask him to give them a ride. Again...and again...and again...and again...And then he starts thinking why did he learn to use it all along? Just so that he can be used by the others?
- Is this how you see things?
- No. This is how they are.
- Do you think that he dislikes giving them rides?
- No. Yes. No. He loves them. He wants to help them. But at some point he feels too used...
- Do you think he would feel happier if he'd turn them down? If he'd say 'no' to his dear ones?
- ...I don't think so.
- Then? What is it that you think? What is your point?
- I think that it's not okay for people to use eachother in that way. After all, everybody has their own car. And if nobody can help you in the process of starting your car, why should they all come around when you're already a driver? Aren't they busy with their own cars anymore?
- Did you ever ask somebody to drive you somewhere?
- Yes. When I was sick of my car. When I wanted it to disappear. When I didn't want it anymore.
- And didn't you think that you were using them?
- No. Because I didn't ask them that many times. Just a couple of times in a long period.
- And do you think that you were the only one asking them that?
- ...Probably not.
- So, don't you think that they were feeling used as well? That maybe that is why they were coming to you? Because they whether saw you as a better driver, or because they thought you had a better car, or because you were younger and fresher, or older and more experienced? Because they wanted to use, as you say, instead of being used? Do you really think you were the only one used?
- No.
- Then why do you blame them? Why do you blame yourself? Why do you blame me?
- Well...I blame them and I blame myself because we are selfish. Because we feel that it's right to use, that we have the right to do that, and because we lose our patience and our temper when it comes to helping the others. Because we only see their mistakes and not our own. But I mostly blame you for letting us end up like this. And for giving us those damn cars in the first place. And the ability and strength to get to drive them.
- Did you hate your life?
- I don't know.
- Do you repent living it?
- Not necessarily.
- Then what is it that got you so angry?
- I gave everything to gain as much knowledge as possible, to make the most out of living, and then I died in a car crash...

Nici lumea ȋntreagӑ

Am fost prin toatӑ lumea, absolut peste tot,

Dar n-am simțit nimic, eram ca un robot,

Din nord pȃnӑ-n sud, din est pȃnӑ-n vest,

Comori vizuale, trebuie sӑ atest.

America, Venezuela, Columbia, China,

Alaska, Groenlanda, Australia ṣi Argentina,

Ȋn lung ṣi ȋn lat lumea am colindat,

Dar nu mi-a adus bucuria la care m-aṣ fi aṣteptat.

Ȋn Mali, ȋn Niger, ȋn Ciad ṣi-n Sudan,

Ȋn Spania, Italia, Turcia ṣi Iran,

Din Norvegia ṣi pȃnӑ ȋn Madagascar,

Timpul mi-a fost vicii ṣi m-am pierdut cu fiecare hotar.

Am fost peste tot, tot am vizitat,

Cu culturi, exuberanṭӑ ṣi mistere m-am drogat,

La vie en rose, oh, what a wonderful world

Cu zȃmbetul pe buze ṣi cu sufletul gol!

Pe-un Pӑmȃnt ȋntreg anii m-au purtat,

Dar nici chiar Atlantida nu m-a bucurat,

Cӑci singurul loc ȋn care sufletul meu ar vrea

E un loc inaccesibil...este inima ta!

Bosquito - Omul Perete

Sublim. Imn.

M-au ȋntrebat

M-au ȋntrebat cum mӑ numesc,

Iar eu le-am spus numele tӑu.

M-au ȋntrebat de ce trӑiesc,

Iar eu le-am spus numele tӑu.

M-au ȋntrebat ce-anume caut,

Iar eu le-am spus numele tӑu.

M-au ȋntrebat cu ce mӑ laud,

Iar eu le-am spus numele tӑu.

M-au ȋntrebat pe cine-aṣtept,

Iar eu le-am spus numele tӑu.

I-am ȋntrebat unde m-aṣtepṭi,

Iar ei mi-au spus: "Ne pare rӑu..."

(Sursa foto: http://www.creativerenewal.net/2012/04/breakthrough/artist-sven-geier-fractal-art-work-deep-dive/ )