One question (Why?)

I cannot sing, I lack every talent,
So why did you show yourself so gallant?
Why did you pretend to bring music into my life,
To put an end to my natural strife,
To the quarrel between myself and I,
Can you answer one question: why?


How could I have been so foolish as not to see
That the only one I can trust is always me,
That when someone is giving you a pair of wings
You become their puppet with invisible strings?
How could it be so easy for you to lie,
Can you answer one question: why?


You made me sing such a beautiful song,
You made me believe you would sing along,
You told me that the rest are unworthy of it
And then you criticized it, note by note, bit by beat.
You watched me a thousand tears cry,
Can you answer one question: why?


Do you remember when you said my voice would heal you,
When I was the one that you'd always turn to
Each time the one that's now your present would break your spirit,
Each time that one would push you to your limits?
Seems you've forgotten so easy how I never let you die,
Can you answer one question: why?


You gave me the illusion that I could perform,
That with you by my side I could control any storm,
You let me get out there on that stage of yours,
But I was only the opening act, of course...
Someone else was your star, it didn't matter how hard I'd try,
Can you answer one question: why?


All I wanted was silence, some peace and some calm,
I just wanted to escape from all the hurt and the harm,
You appeared like a paragon of joy, love and lust,
So I laughed, loved and lusted. And I lost.
You sat there watching the river in me turn dry,
Can you answer one question: why?


Oh, liar, liar, how you played with fire,
How you could not see that your game was so dire,
How you'd forgotten that judgement day always comes
And then you will see one doesn't trade music for hums!
That day you'll be alone, telling yourself "oh, my!"
With just one thing left: the question "why?"

SinUcidere

Mi-a fost dat sǎ trǎiesc o pǎțanie tare stranie: pe lângǎ crima cu sânge rece al cǎrei fǎptaș nu poate fi condamnat decât de el însuşi, am fost martora unor dedublǎri în serie.

Aşadar, mergând de curând pe acelaşi drum monoton, pǎrtinitor rutinii zilnice, dau peste mare forfotǎ, voci ridicate, plânsete, furtunǎ şi întuneric. Avusese loc o crimǎ. Partea ciudatǎ este cǎ personajele implicate erau doar douǎ, în viaţǎ ambele: aşadar, care era victima, care criminalul şi care judecǎtorul? Și, mai ales, cum puteam sǎ privesc din afarǎ toatǎ întâmplarea dacǎ eu eram unul din personaje?

Mǎ întorsesem în timp. Mǎ dedublasem. Și dublura mea se dedublase şi ea. La fel şi a ta. Astfel cǎ locul faptei era plin cu dublurile noastre. Eram amândoi şi victime şi criminali şi judecǎtori. Ba ridicam eu vocea şi te acuzam, ba tu pe mine, ba plângeam eu şi te rugam sǎ mǎ cruţi, ba plângeai tu şi implorai linişte din priviri. Ba eram eu femeie şi tu bǎrbat, ba invers. Nu înţelegeam niciunul ce se întâmplǎ. Abia întorcându-mǎ în timp am putut observa şi înţelege cum orgoliile noastre stǎteau deoparte şi ne priveau râzând malefic. Ele erau criminalul. Iar victimǎ n-a fost niciunul dintre noi, victima era conexiunea noastrǎ. Cu fiecare lacrimǎ, fiecare cuvânt şi fiecare nesupunere, conexiunea dintre noi se mai stingea un pic. N-am observat-o niciunul, nu ne-am gândit niciunul la ea. Ne posedau orgoliile. Lumina scǎdea tot mai mult, în timp ce zgomotul cuvintelor noastre grele creştea tot mai mult. Fiecare îşi susţinea cauza de parcǎ tot ce conta era sǎ îi arate celuilalt ce, cât şi cum a greşit. Se simţea durerea în aer, atât de apǎsǎtoare pentru mine, cea venitǎ din viitor, pentru cǎ acum înţelegeam cǎ izvorul ei era atât de tulbure şi cum curgea împotriva cursului natural; nu pornea din conexiunea noastrǎ, ci din orgolii. Conexiunea noastrǎ, victima noastrǎ, stǎtea întinsǎ pe jos neputincios şi ne privea în gol. O ignoraserǎm în cel mai mişel mod. O arseserǎm şi apoi îi puseserǎm sare pe rǎni. Nu o auziserǎm când urla de durere pentru cǎ eram prea ocupaţi sǎ urlǎm unul la altul. Sǎ schimbǎm rolurile: sǎ ne simţim când victimǎ, când judecǎtor – criminal nu se vedea niciunul.

Apoi, conexiunea şi-a dat ultima suflare. Atunci s-a lǎsat liniştea. S-a fǎcut întuneric beznǎ şi nu te-am mai vǎzut. Am orbecǎit prin întuneric mult, m-am împiedicat de tot ce era în jur, m-am rǎnit, m-am panicat, m-am pierdut, am disperat, m-am simţit aproape de moarte. Dublurile mele mǎ urmaserǎ pânǎ când s-au contopit cu mine. M-au chinuit ecourile cuvintelor spuse în certuri, m-au rǎpus imaginile privirilor goale şi triste, m-a durut vina – amintirile şi dorul mi-au fost agonie. M-am întrebat neîncetat ce faci, am vrut sǎ ajung la tine, dar era prea beznǎ. Nu te mai simţeam în niciun fel, decât ca pe o durere.

Deodatǎ, a început sǎ aparǎ lumina. Am început sǎ vǎd. Aşa a venit ziua în care mi-a fost dat sǎ trǎiesc pǎţania cea stranie. Aş fi vrut sǎ le pot deschide cumva ochii dublurilor noastre, sǎ le spun sǎ înceteze şi sǎ vadǎ cum ne distrug conexiunea, dar mi-am dat seama cǎ nu am cum şi cǎ oricum erau prea proaste şi egoiste şi-şi meritau soarta. Am fost prea proşti şi înrǎiţi şi ne-am meritat soarta. Ne-am lǎsat conduşi de orgolii, am vrut sǎ ne posedǎm reciproc, sǎ ne schimbǎm şi aşa ne-am ucis conexiunea. Și era atât de frumoasǎ! Dar am fost oameni şi asta fac oamenii. Sunt însetaţi sǎ demonstreze cǎ au dreptate. Se sperie de suferinţa care consolideazǎ, de fapt, o legǎturǎ şi simt cǎ dacǎ lasǎ de la ei sunt luaţi de proşti. Aşa cǎ îşi urmeazǎ orgoliul. Aleg sǎ ucidǎ relaţia respectivǎ. Și nu înţeleg cǎ de fapt se sinucid.

P.S.: Sǎ ne fie ţǎrâna uşoarǎ!